Povestea pietrei

-Ce-i fericirea?
L-am intrebat odata.
-Un diamant, mi-a zis cu vocea-i plata,
Cu multe fete, pentru stralucire:
Bucurie, speranta, pace, iubire.
-Si de ce nu suntem mereu fericiti?
-Pentru c-asa, de mult s-a randuit,
Sa afli tot, sa treci prin toate
De vezi si simti, apoi socoate.
-Si cum sa vad tot diamantu'-odata?
-Cand vei fi cu tine si toate impacata,
Cand vei lasa lumnina sa patrunda,
Sa se reflecte-n el cu fiecare-i unda.
-Dar daca am in mine-o piatra doar,
Cum sa luceasca?
Si-atunci e-n zadar?
-Nu, toti ne nastem cu un diamant
La inceput e ca o piatra, din neant.
Numai ca-n timp si cu intelepciune
Fatele vor lua o stralucire-anume.
-Dar cum le fac sa straluceasca?
Cu suferinta multa, sufleteasca.
-Cum adica?
Nu-nteleg ce spui,
Ca doar am suferit si dimantul nu-i !
-Diamantu-n bezna, e-o piatra oarecare
Cauta lumina si-l vei vedea in soare.
-Tot nu-nteleg si daca-l voi vedea,
Voi fi ferice toata viata mea?
Mai mult de-atat, vei reflecta in jur
Lumina ta de suflet cald si pur.
Vei lumina si pentru tine de ajuns
In altii, si in dimantul lor ascuns
Ce-apoi or straluci, s-or reflecta
Sporind in veci, lumina ta..
Am plecat pe ganduri... cum paseam..
Nici n-am vazut ca pietrele loveam,
Cu-al meu picior ce n-avea tinta,
Si ca inteleptu' nu stia sa minta...